Aveam un scaun din brad, un taburet, care ma tot incurca de ceva vreme. Pentru ca avea cateva zeci de ani, starea lui nu era fantastica, iar, de un an jumatate, din cauza ca avea niste cuisoare care ieseau prin blat si puteau sa-ti rupa pantalonii, statea aruncat prin curte, suportand tot ce se putea suporta: soare, ploaie, zapada sau ger. M-am gandit ca ar fi un exercitiu bun sa incerc sa-l reconditionez pentru ca un asemenea taburet mic si usor nu strica niciodata la casa omului. Provocarea mi s-a parut interesanta, avand in vedere starea jalnica in care era si materialul foarte dificil de lucrat dupa atatia ani de chin.


Am inceput prin a-l face bucati. Desi era foarte vechi, nu se tinea rau, astfel ca m-am chinuit destul de mult sa reusesc sa desfac imbinarile, fara a crapa sau rupe lemnul. Apoi am scos cu grija toate cuiele si cauciucurile prinse pe talpile picioarelor. In ciuda faptului ca am verificat cat am putut de bine, tot a mai ramas un cuisor ascuns, pe care l-am descoperit abia mai tarziu.


Cu toate piesele desfacute si insirate pe masa, am inceput munca titanica de curatare de vopsea. Avea cel putin 2 straturi de vopsea, ambele date cu pensula, cu “simt de raspundere”, adica fiecare strat era foarte gros. Fiecare piesa a fost slefuita cu smirghel grosier, de 50, pana cand a inceput sa apara lemnul. Apoi am trecut pe granulatie mai fina, 120, pentru ca smirghelul de 50 ar fi mancat foarte mult din lemn, pentru ca acesta era foarte afectat de trecerea timpului. Era intr-o stare cumva ciudata: desi nu era putred, se rupea foarte usor sub actiunea hartiei de slefuit.

Curatarea vopselei mi-a luat cateva ore bune, pentru ca vopseaua are un prost obicei de a deveni elastica la caldura si se incarca pe foaia de smirghel. Ca sa fiu mai clar, caldura era de la frecarea foii de smirghel, dar era suficient de multa cat sa inmoaie vopseaua, chiar si cand am setat slefuitorul la viteza minima.
Cand am terminat de curatat vopseaua, am corectat pe cat se putea muchiile fiecarei piese in parte, pentru a nu ramane colturi ascutite. Sunt daunatoare atat din punctul de vedere al utilizatorului (este neplacut sa te atingi de colt ascutit de lemn, fie el si brad) cat si din punctul de vedere al rezistentei, pentru ca lacul sau vopseaua se curata foarte usor de pe un colt neslefuit.

Cu mari emotii, am trecut la urmatoarea etapa: repotrivirea tuturor pieselor. Am avut mari emotii pentru ca toate piesele fusesera slefuite si nu stiam daca vor mai sta la fel de fixe ca la inceput. Grija pe care am avut-o atunci cand am curatat vopseaua, de a nu atinge partile care se imbina, a dat roade: desi era curatat de toata vopseaua, piesele stateau la fel de fixe ca atunci cand am demontat taburetul.

Pentru ca, asa cum orice lemn face, au mai aparut de-a lungul timpului mici crapaturi, am incercat sa le repar si pe acestea. Acolo unde am putut sa bag aracet, l-am introdus cat mai bine si am strans aschiile cu clesti. Am reusit astfel sa salvez cateva aschii destul de mari, care ar fi compromis mult aspectul final al taburetului.

Folosind aracet de clasa D4 (m-am gandit ca nu se stie cand o sa ajunga iar in curte prin ploaie), am incleiat toate partile la loc, cu exceptia blatului. El urma sa aiba parte de un tratament special separat. Am strans scaunul cu cleme si l-am lasat sa se usuce bine.

Dupa asamblarea finala a cadrului scaunului, a trebuit sa fac mici corecturi in partea de sus, unde se aseaza blatul, pentru a avea o suprafata de contact cat mai mare si pentru a evita, astfel, riscul ca scaunul sa fie supus unor fortari inutile care l-ar fi putut dezlipi. Ultima etapa de lucru la cadru a constat in gaurirea celor patru traverse superioare. Am folosit un burghiu putin mai mare fata de suruburile pe care urma sa le folosesc, astfel incat la strangere sa traga blatul cat mai inspre cadru. Pe partea de jos am adancit putin gaurile, astfel incat sa incapa usor capul suruburilor, fara a risca sa crape lemnul.


Am ales varianta suruburilor pentru ca mi s-a parut cea mai sigura. Cuiele au tendinta de a-si largi gaura foarte usor, mai ales daca lemnul este supus variatiilor de umiditate si temperatura. Pe de alta parte, suruburile, datorita filetului, sunt mult mai greu de smuls si pot tine pe loc un blat cu tendinta de incovoiere. In acelasi timp, am putut sa scap de capetele cuisoarelor originale, care au rupt multi pantaloni de-a lungul timpului.
Dupa cum spuneam, blatul a avut parte de un tratament separat, putin deosebit. Mai exact, fiind incovoiat destul demult, nu prea aveam cum sa-l indrept fara sa-l subtiez exagerat de mult. Asa ca am apelat la o varianta putin mai agresiva, dar care mi-a permis sa pastrez lemnul original si sa aiba grosimea necesara in continuare: am taiat blatul in doua bucati egale, de-a lungul fibrei, apoi am luat fiecare bucata si am tras-o la abricht pe una dintre fete si pe muchia proaspat taiata. Cu cele doua bucati indreptate, am incleiat la loc blatul, care arata aproape neschimbat, doar ca acum era drept.


Pentru ca muchiile au fost inguste, indreptarea lor nu a luat mult material, astfel incat desenul fibrei s-a legat aproape perfect intre cele doua bucati, fiind destul de greu de observat faptul ca blatul a fost taiat si incleiat la loc din cele doua bucati rezultate. Dupa ce s-a lipit bine adezivul (tot aracet, pentru ca la vremea respectiva nu stiam de adezivul poliuretanic) am tras noul blat la masina de grosime, apoi l-am slefuit pe ambele parti ca sa elimin micile imperfectiuni scoase de cutite. Din pacate, masina de grosime pe care o foloseam la momentul respectiv nu avea mecanism de blocare a capului taietor, astfel ca la inceputul si la finalul degrosarii lasa niste urme destul de adanci, din cauza carora am avut de slefuit destul de mult pana cand am reusit sa elimin urmele respective.


Am prins blatul cu ajutorul a opt suruburi (cate doua pe fiecare latura), nu inainte de a verifica daca nu cumva sunt prea lungi. Nu a fost cazul, suruburile aveau o dimensiune suficient de mare astfel incat sa prinda bine in blat, dar totusi lasand o marja de vre-o 6-7 mm in partea de sus.

Si iata-ma ajuns la partea de finisare, unde m-am confruntat cu o dilema: desi as fi vrut sa merg pe o nuanta de maro, nu mi se parea cel mai bun lucru pe care as fi putut sa-l fac. De obicei o reconditionare implica aducerea obiectului intr-o stare cat mai apropiata de cea originala, nu folosirea pieselor pentru a crea ceva ce arata total diferit. Ceea ce m-a convins sa merg pe culoarea originala a fost faptul ca, in ciuda slefuirii foarte adanci, tot ramasesera urme de verde-albastrui, culoarea originala a scaunului.

Asa ca am luat seringa si am facut cateva teste pana am gasit o culoare care mi-a si placut si care semana destul de mult cu cea originala. Am prezentat intr-un articol separat cum poti obtine o multime de culori de bait pe baza de apa, folosind baituri in culorile culori de baza: rosu, galben si albastru.
Am preferat sa merg pe ideea de bait si lac incolor, in locul unei vopsele opace.

Cand a inceput sa se usuce baitul, am remarcat ca nu e o idee tocmai buna sa lasi urme de aracet pe lemn, pentru ca acolo nu se va colora cum trebuie. Acum, ca a trecut ceva vreme de la proiectul acesta, stiu ca aracetul se sterge cu o carpa umeda, cat inca nu s-a uscat. Atunci nu stiam, asa cum nu stiam nici de problema cu baitul care nu coloreaza aracetul.

Dupa uscarea completa a baitului, am aplicat un lac acrilic transparent pe baza de apa. Nici despre avantajele grundului nu stiam la momentul respectiv, asa ca lacul l-am dat direct peste bait. A fost nevoie de 2-3 straturi ca sa iasa binisor, insa nu perfect.

Per total, rezultatul a fost, totusi, foarte reusit, cel putin din punctul meu de vedere. Imi place foarte mult cum a iesit scaunul si, desi economic vorbind probabil ca nu merita o asemenea lucrare, sunt foarte incantat de faptul ca am reusit sa readuc la viata un scaun cu o vechime atat de mare.


Intre timp au trecut aprope doi ani si scaunul este la fel de solid, toate incheieturile au fost lipite cum trebuie, iar blatul a ramas in continuare drept, fara a mai rupe nicio pereche de pantaloni.
Si nu uitati, daca vreti sa fiti la curent cu noile noastre proiecte, urmariti-ne si pe Facebook – Fideco!